Milano – San Remo 1910: Doi ani de tratament după o victorie dramatică

Sâmbătă, în Italia, va avea loc Milano – San Remo, unul dintre cele cinci “monumente” ale ciclismului, alături de Turul Flandrei, Paris – Roubaix, Liege – Bastogne – Liege şi Turul Lombardiei. Momente dramatice, spectacol şi rivalitate, toate acestea fac din aceste clasice un vis la care orice ciclist visează. Istoria ciclismului păstrează clipe unice pentru fiecare dintre aceste curse, considerate a fi cele mai prestigioase din sportul cu pedale. Coborâte din epoca romantică a ciclismului, cele cinci competiţii trezesc şi astăzi nostalgii. Astăzi vă vom prezenta istoria unei curse Milano – San Remo din 1910, la finalul căreia doar cinci ciclişti au trecut linia de sosire, iar unul dintre ei a fost descalificat.

Era dumincă, 3 aprilie 1910, ziua stabilită pentru desfăşurarea celei de-a patra ediţii a Milano – San Remo. La start, o ploaie rece nu avea darul de a îngrijora. Veştile rele veneau însă de pe Passo del Turchino, unde zăpadă cădea în cantităţi impresionante. Organizatorii nici nu concepeau să amâne cursa, astfel că 65 de concurenţi au pornit în ceea ce avea să devină o adevărată zi a iadului. Primele două ore de cursă au decurs oarecum normal, dar pe măsură ce rutierii se apropiau de Turchino, vremea devenea din ce în ce mai rea. Luigi Ganna unul dintre cei care reușiseră să se desprindă de pluton începea ascensiunea pe celebrar cățărare, când francezul Eugene Christophe (foto) decide să atace. Profitând de problemele pe care italianul le avea din cauza frigului, francezul trece ușor de una dintre legendele ciclismului din Peninsulă. Dar nici pentru Christophe lucrurile nu aveau să meargă bine. “Nu cu mult înainte de vârful căţărării am fost obligat să cobor de pe bicicletă, deoarece mă simţeam foarte rău. Degetele îmi erau îngheţate, picioarele amorţite, iar tot corpul îmi tremura. Am început să merg pe jos, am alergat, pentru a ma încălzi. Priveam peisajul sumbru. Vântul gemea uşor şi m-aş fi speriat dacă nu eram obişnuit din concursurile de ciclocros”, a povestit francezul. Christophe a reuşit să se urce pe bicicletă, a ajuns în vârf şi a aflat că avea şase minute în spatele liderului, van Hauwaert. Cei doi aveau să meargă apoi împreună, pe jos, o bucată din drumul acoperit cu o zăpadă de 20 de centimetri. În acest timp, maşina oficială rămânea blocată pe căţărare, din cauza zăpezii mari.

Ajutat de un hangiu

Christophe părea a se fi adaptat mai bine situației de cursă și devenea lider al cursei. Însă pentru ciclistul din Hexagon problemele au reînceput. Puternice dureri de stomac l-au obligat să se oprească, iar un hangiu l-a luat în stabilimentul său. Căldura şi îngrijirile acordate, l-au repus rapid pe picioare pe francez, care a trebuit să poi să recurgă la un truc să poată relua cursă. “Mulţi mi-au spus că sunt nebun”, s-a confesat ciclistul francez, care nu concepea să nu ajungă la final. Cu eforturi uriaşe, Christophe a reuşit să reintre în atmosfera de concurs şi să îşi surprindă adversarii, care erau convinşi că abandonaseră. Cu 100 de kilometri înaintea finalului, doar un singur rutier mai stătea între Christophe şi visul său de a câştiga Milano – San Remo. “În acel moment eram sigur de victorie, iar ideea de a trece singur linia de sosire mi-a redat energiile”, a povestit ciclistul francez, care la scurt timp avea să îl depăşească pe Pierino Albini şi să pornească solitar pe drumul victoriei. În jurul orei 6 seara, Eugene Christophe trecea linia de sosire, la 12h24’35” de la start! Al doilea avea să fie Luigi Ganna, dar acesta a fost descalificat. Oficial, locul secund i-a revenit italianului Giovanni Cocchi, sosit la peste o oră de învingător. Ceilalţi doi ciclişti care au terminat acea cursă erau de asemenea italieni, Giovanni Marchese şi Enrico Sala.
Gustul dulce al victoriei avea însă puternice accente amare. Imediat după cursă, Eugene Christophe a fost transportat cu ambulanţa la spital. A rămas internat o lună, abia după acest interval de timp putând să îşi folosească mâinile şi picioarele. Dar pentru recuperarea completă,  Christophe a trebuit să lupte încă doi ani.

Foto: Gazzetta dello Sport